O aventură pisicească

De la începutul lui decembrie 2013 am o pisică, rasa maidanez sadea (fiică-mea spune că e rasă europeană...  :lol:). Nu am prea fost eu de acord cu ea la început, dar uneori şi un părinte cedează în faţa copilului său...

Pisica avea cam 4 luni când am primit-o (ne-a dat-o cineva care avea deja 6 pisici, asta fusese culeasă de pe stradă când avea câteva săptămâni) şi era deparazitată intern şi extern. A stat în casă de atunci şi până acum, nefiind scoasă afară decât când mergea la medic - foarte rar. A mâncat numai hrană specială pentru pisici de la petshop - în rest, doar a gustat altceva, nefiind încântată.

Pisica a fost (şi este!) încântarea fetiţei mele. Uşor-uşor, m-am obişnuit şi eu cu ea: a ajuns să simt că face parte din familie.

Acum o săptămână fiică-mea a plecat într-un camp naţional de cercetaşi, la Cioclovina, în judeţul Hunedoara. Mâţa a rămas, normal, cu noi. Joi dimineaţă s-a dus la baie, unde este litiera. Geamul de la baie era deschis (cum stă întotdeauna) iar domnişoara a găsit de cuviinţă să se urce pe geam şi să iasă în afara pervazului - niciodată n-a mai făcut asta înainte, dar probabil acum a fost măcinată de curiozitate.

Ştiţi vorba bătrânească Curiozitatea a omorât pisica? Ei bine, aşa era s-o păţească şi ea: a căzut de la etajul 2 în spatele blocului. Am coborât imediat după ea, dar n-am mai găsit-o: probabil, speriată, a fugit şi s-a ascuns. Timp de 3 zile am căutat-o, ore întregi, împreună cu soţia, dar fără rezultat. Am alertat şi vecinii de la parterul blocului, în speranţa că o vor vedea. Cunoscuţii cu pisici mă încurajau şi-mi spuneau că e posibil să se întoarcă în locul unde a căzut, dar pe măsură ce trecea timpul pierdeam orice speranţă.

Până acum nu mi-am dat seama cât de mult a intrat mâţuca asta în viaţa noastră. Îmi lipseau momentele când venea şi se împingea în picioarele mele, cu coada ridicată şi miorlăind, parcă mulţumind pentru fericirea pe care o simte; sau, când stătem întins în pat şi mă uitam la televizor (în perioada asta urmăresc Sons of Anarchy, un serial foarte mişto), venea şi se întindea lângă mine şi începea să toarcă... Una peste alta, fetiţa fiind plecată, casa parcă era pustie. Ne gândeam cu groază ce va zice Alexandra marţi dimineaţă, la întoarcerea din tabără...

Am postat fotografii cu pisica şi pe câteva grupuri de profil de pe Facebook, în speranţa că, poate, cineva o va vedea. În dorinţa de a ajuta, o parte din prieteni şi cunoscuţi au distribuit postările. Nu am scris nimic pe contul meu de Facebook, ştiind că Alex se mai conectează de pe telefon şi nu voiam să afle de necaz până când nu ajungea acasă.

Mă rog, am făcut cam tot ce se putea face pentru a regăsi pisica.

Aseară târziu, am auzit nişte miorlăituri în spatele blocului. Ne-am uitat pe geam şi am văzut o pisică (care ar fi putut fi Fiona noastră), împreună cu o altă mâţă cafenie, destul de jigărită. Am coborât repede, dar între timp plecase...

În sfârşit, azi dimineaţă, după mai bine de 3 zile de la începerea aventurii, cineva îi spune soţiei că parcă a văzut o coadă neagră de pisică într-o cutie de la parterul blocului unde locuim (la câţiva metri de locul unde a căzut), cutie în care CET-ul îşi ţine gigacalorimetrul. Era Fiona noastră! Murdară, speriată, flămândă, însetată, nasul un pic zdrelit, blana jumulită într-o parte, dar era ea! Primul lucru a fost să facă o baie bună, cu un şampon special, să îndepărteze jegul de pe ea. După care a mâncat ceva (nu prea mult, că mi-era să nu i se facă rău dacă mănâncă prea mult - sunt convins că n-a mâncat mare lucru în astea 3 zile de destrăbălare).

Am scăpat şi de tragedia de care am fi avut parte marţi dimineaţă, la întoarcerea fetiţei din camp. 

Din păcate, pisica nu e sterilizată, dar sper să nu mă trezesc cu nişte pui de pisică după câteva luni... 🙂 Oricum, am luat deja legătura cu un medic veterinar şi, la sfârşitul lunii iulie, la întoarcerea de la mare, o vom steriliza.

Vreţi să vedeţi cum arată pisica? Mai jos sunt câteva imagini din multele fotografii de care a avut parte în cele 19-20 de luni de când e la noi: